RSS

UNELE SUFLETE MERG CATRE ABSOLUT ASA CUM APA MERGE CATRE MARE

01 Ian


Da, cu cât înaintăm mai adânc în viaţă şi în noi, înţelegem că există ceva în personalitatea noastră pentru totdeauna incomplet, ceva găsindu-şi expresia în necesitatea absolută de a ieşi din limitele noastre, de a ne depăşi. Sufletul şi spiritul nostru nu-şi găsesc liniştea decât în dăruirea către altceva sau altcineva. Orice creaţie urmează această lege de la cele mai umile opere în lumea materială până la ultimele realizări ale spiritului.
De aceea spunea Flaubert că "L’amour est la penture et comme l’atmosphère du génie". Orice fericire se ridică pe acest aparent paradox. Egoismul este sterilitate şi deznădejde. E poate foarte greu de înţeles acest lucru, dar evidenţa lui interioară este luminoasă pentru orişicine îşi dă osteneala să privească în el. Cu cât dăm mai mult, cu cât ne despuiem mai mult de acumulările materiei, cu cât ne devotăm mai mult unei cauze sau unei persoane, cu atât devenim mai bogaţi, mai stăpâni pe destinul nostru, mai apropiaţi de necunoscuta chemare ce străbate sufletului omenesc.
Dacă Dumnezeu este lumea aceasta spirituală spre care aspiră sufletul nostru, atunci înţelesul cuvintelor evanghelistului Ioan îşi capătă întreaga lui greutate: Dumnezeu este iubire. Fiindcă iubirea este unica poartă prin care putem merge spre depăşirea noastră, spre confundarea în altă existenţă, prin care putem arunca puntea între noi şi transcedenţă. Şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, rămâne adică în lumea spiritualităţii, a vocaţiei celei mai înalte a omului.
După cum vezi, problema care se pune generaţiei tinere este mai mult de ordin personal. Este vorba de o relevare a esenţei ei, de o autocunoaştere de unde va decurge în mod normal şi stilul de viaţă. Fiindcă toate aceste idei, pe care încerc cu atâta imperfecţiune să le fixez în faţa noastră, sunt extrem de cunoscute. Ele constituesc climatul normal în care ar trebui să se dezvolte personalitatea noastră. Din nefericire tocmai pentru acest motiv ele sunt sau ignorate ca tot ce este esenţial vieţii sau dispreţuite de snobismul facil, al spiritelor "avansate".
Dacă însă noi nu ne dăm seama de importanţa lor sau nici nu le privim cu atenţie, aceasta se datoreaza felului de viaţă extravert, pe care omul actual îl duce.
Trăim numai în afară, conduşi de sugestiile şi presiunile mediului, de cele mai multe ori falsificate, de proastă calitate. Iniţiativa noastră dispare, personalitatea noastră se şterge. Gândirea este din ce în ce mai mult relegată în regiuni izolate, inaccesibile. Trebuie să realizăm că am devenit în cea mai mare parte mecanisme supuse influenţei din ce în ce mai imperative a sugestiilor exterioare, obişnuinţelor create de aceste sugestii, comodităţilor oferite de civilizaţia industrială. Ne-am învăţat să primim, să aşteptăm, să ne lăsăm conduşi de incitări standardizate. Am devenit adică instrumente pasive într-un angrenaj de butoane şi aparate, care atrofiază treptat capacitatea noastră de reflexiune şi afirmare. Dăm din ce în ce mai puţin, întreprindem din ce în ce mai puţin, ne diferenţiem din ce în ce mai puţin, pentru că ne lăsăm nivelaţi din ce în ce mai mult. Trebuie să recunoaştem cu sinceritate că examenul de conştiinţă este un lucru aproape mort în existenţa noastră, că reculegerea şi concentrarea spirituală asupra directivelor vieţii sunt fenomene rarisime. Şi aceasta nu numai la omul obişnuit, dar şi la cel care îşi face aparent din viaţa spirituală un sacerdoţiu. Profesorul şi Preotul ne arată prin tribulaţiile lor, prin detaşarea lor de orice convingeri spirituale, că vocaţia se stinge din ce în ce mai mult, că toate căile spiritului sunt considerate mai ales ca metode de plasare materială a individului şi nu ca situări substanţiale ale sufletului, adeziuni la un anumit stil de existenţă.
Trădarea clericilor, de care s-a vorbit mult şi de care se vorbeşte încă, constituie un adevăr teribil, un sunet de clopot pentru cultura noastră. Ea capătă astăzi un înţeles şi mai general, transformându-se într-o trădare a omului. Fiindcă, lăsându-ne târâţi de curent, fiecare pierdem umanitatea noastră, umanitate ce nu se poate rezolva numai în fuga după situaţiuni materiale şi petreceri.
Sufletul ne este bolnav şi tot efortul nostru trebuie să fie în sensul însănătoşirii lui, în schimbarea graduată a fizionomiei lui actuale. Această metanoia, această transformare a sufletului este adevărata noastră misiune, fiindcă din ea decurge tot restul transformărilor, pe care le dorim. Este de absolută importanţă să ne convingem că numai printr-o renaştere a fiecăruia dintre noi se poate împlini o transfigurare a ceea ce este dincolo de noi. Nu este deloc eficace să aşteptăm sau să cerem o modificare a celorlalţi sau o schimbare din afară. Totul depinde de tine, totul se realizează prin tine. Trebuie să-ţi trăieşti credinţele şi convingerile, să dai vieţii tale spirituale un conţinut integral. A fi credincios ţie însuţi este deviza. Lumea putrezeşte din cauza lipsei de acord între gândire şi acţiune, iar frica de a-ţi trăi ideile duce la sclavie.
"Il en est de ceux qui construisent des systèmes _ scrie Kirkegaard _ comme d’un homme qui a bâti un immense château, mais qui lui-même loge à coté dans l’édifice immense de leur sistéme. Or, dans le monde spirituel, c`est là et ce sera toujours la une objection décisive. Dans le monde spirituel, il faut que les pensées d’un homme soient l’édifice où il loge. Autrement cela ne vaut rien".
Cuvinte definite, pe care avem datoria să le înscriem deasupra crizei lumii actuale, ca soluţie adevărată, radicală.
Dar oricât de mic ar fi numărul celor ce-şi vor lua asupra lor sarcina de iluminare a tenebrelor şi trăire a adevărului, opera lor va fi valabilă, influenţa lor va răzbi până la sfârşit cu putere, cu elocvenţă. Nu trebuie pe de altă parte să credem că drumul acesta presupune o iniţiere complicată, un lung şir de trepte sau vreun esoterism alambicat. Nu este vorba aici decât de a asculta cu mintea curată glasul adevărului. Gândeşte-te la transformările pe care le cerea Iisus umililor săi prieteni. Oamenii aceştia erau simpli pescari, lipsiţi de orice pregătire, departe de orice rafinament intelectual. Experienţa aceea a fost făcută în asemenea condiţiuni tocmai pentru a se dovedi că izvoarele marilor adevăruri morale, stilul adevăratei umanităţi, sălăşuesc în fiecare din noi. Pentru cei de astăzi însă drumurile au fost străbătute, luminile au fost de atâtea ori revărsate. Şi pe urmă, pentru noi problema nu se pune sub forma apostolică a sacerdoţiului absolut, ci sub aceea a stilului uman de existenţă. Ni se cere numai să revenim la
omenia noastră, nu să o depăşim, nu să o sacrificăm unui ideal transcedent. Această din urmă cale este rezervată servitorilor militanţi ai Bisericii. Este însă edificator că mulţi dintre aceia sunt încă departe chiar de stilul uman al existenţei, nu numai de înalta misiune a religiei, ceea ce arată profunda decădere în care ne găsim.
Şi acum mă veţi întreba prin ce trebuie să-ţi începi cariera de automat care vrea să se întoarcă la umanitate, de mormoloc care vrea să se ridice din nou la lumină. Este foarte simplu: prin sforţarea de a-ţi afirma şi desăvâşi personalitatea în cadrul uman.
Pentru aceasta este necesar să te întorci treptat spre viaţa ta interioară pe care ai părăsit-o de atâta timp. Trebuie să-ţi aminteşti că de atâta timp nu ai mai gândit la problemele mari ale vieţii, că nu te-ai mai dăruit unei acţiuni generoase, dezinteresate, că nu te-ai pregătit deloc pentru moarte, care poate să vie în orice clipă şi să te arunce jos ca pe un fruct necopt. Nu trebuie să uiţi că sfârşitul fiecăruia este aproape, că în fiecare dispariţie este însăşi dispariţia ta, că timpul împlinirii noastre este extrem de limitat. Iar regăsirea şi afirmarea noastră ca oameni stă numai în puterea noastră.
Suntem ca nişte arbori dezrădăcinaţi sau uscaţi în cea mai mare parte, suntem ca plante care nu dau rod. Dar forţele vii sunt în noi şi depinde numai de noi să le dăm din nou drumul pentru a împrospăta dezvoltarea oprită în loc. Trebuie prin urmare să trăim cu adevărat, să nu ne lăsăm duşi de apele tulburi ale unei vieţi pierdute, în lucruri care ne îndepărtează de adevăratele noastre preocupări şi idealuri adânci. Nu-ţi dai seama cum fiecare zi a ta se istoveşte în superficialitate, mai departe de adevăratul tău destin decât cel mai străin lucru şi cum această delăsare îţi macină tot ceea ce ai mai bun în tine şi îţi adună pentru sfârşit dezgustul definitiv pentru propria ta viaţă? Cum? Vom sta impasibili la dezagregarea noastră, vom fi omorâţi înainte de a muri, vom împlini cuvântul acelui profesor român, care spunea că "trecem prin viaţă cum umblă un câine înecat pe firul apei, îl duce viaţa unde vrea?"
Alegerea este în mâna ta.
1458997592035811012s500x500q851

 
4 comentarii

Scris de pe Ianuarie 1, 2009 în 1

 

Etichete: , , ,

4 responses to “UNELE SUFLETE MERG CATRE ABSOLUT ASA CUM APA MERGE CATRE MARE

  1. iatco ghiuneli

    Decembrie 14, 2009 at 7:44 pm

    klasna neam skris in caiet

     
  2. lili

    Iulie 21, 2011 at 4:59 pm

    Felicitari pentru acest frumos articol.

     
  3. misa 1998

    Noiembrie 16, 2011 at 9:33 pm

    multumesc

     
  4. cristyk

    Noiembrie 28, 2012 at 4:42 pm

    super nota10+

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: